Corespondentul RFI la Berlin, William Totok:

În Parlamentul Federal de la Berlin s-a desfăşurat vineri o şedinţă solemnă dedicată Zilei internaţionale a Holocaustului, Această zi aminteşte de eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz, pe data de 27 ianuarie 1945, de către armata sovietică, şi este dedicată milioanelor de victime ale prigoanei rasiste. Amintind de genocidul naziştilor, preşedintele Bundestag-ului, Norbert Lammert, a spus că o prioritate a politicii germane este garantarea condiţiilor pentru orice om de a trăi în Germania fără teama de a fi prigonit.

Ca invitat de onoare a vorbit în faţa plenului criticul literar Marcel Reich-Ranicki, azi în vârstă de 91 de ani. El a precizat că nu vorbeşte în calitate de istoric, ci în cea de martor. Reich-Ranicki a relatat, pe larg, despre perioada petrecută în ghettoul de la Varşovia, despre frica de moarte a celor închişi, despre ororile comise de trupele naziste. Părinţii lui Reich-Ranicki nu au supravieţuit Holocaustului. Au fost ucişi în lagărul de la Treblinka.

Preşedintele Parlamentului nu a uitat să amintească de planificarea Holocaustului şi de momentul în care naziştii au hotărât să distrugă, în întregime, populaţia evreiască europeană. Acest moment a fost marcat de întâlnirea unor lideri nazişti, în urmă cu 70 de ani, într-o vilă situată lîngă lacul Wannsee din Berlin.

Conferinţa de la Wannsee

Întrunirea care a avut loc pe data de 20 ianuarie 1942 a intrat în istorie sub denumirea „Conferinţa de la Wannsee”. Conferinţa marchează declanşarea „soluţiei finale”, un eufemism al birocraţiei naziste prin care s-a desemnat distrugerea sistematică a populaţiei evreieşti din Europa. Ceea ce s-a întâmplat în acea vilă de la Wannsee în ianuarie 1942 nu a fost nimic altceva decât stabilirea fazei finale a prigoanei rasiale pe care istoricul german Michael Wildt a numit-o „logica asasinatului perfid”. 

Conferinţa de la Wannsee fusese iniţiată de către Reinhard Heydrich, şeful Oficiului Central de Securitate a Reich-ului (Reichssicherheitshauptamt) şi al doilea lider al organizaţiei SS. La această şedinţă au fost convocaţi militari, reprezentanţi ai unor ministere şi alte instituţii ale statului în vederea coordonării continentale a „soluţiei finale“.

Anihilarea populaţiei evreieşti începuse, deja, de fapt, odată cu declanşarea războiului, în 1939. Numai în Polonia şi-n Uniunea Sovietică au fost ucişi până la acea dată cel puţin 500.000 de evrei. În România, dictatorul fascist Ion Antonescu a declanşat în octombrie 1941, pe cont propriu, deportarea evreilor în lagărele morţii din Transnistria. (Detalii în „Raportul Final“ al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, din 2004.)

Cei prezenţi la Wannsee au fost informaţi fără ocolişuri că distrugerea fizică a evreilor este o sarcină de stat. 

După război, participanţii au negat existenţa vreunui protocol întocmit la acea şedinţă, ştiind că s-a dat ordin ca cele 30 de copii ale documentului redactat de Adolf Eichmann să fie distruse în momentul în care prăbuşirea Reich-ului devenise inevitabilă. Singurul exemplar care nu a fost distrus provine din arhiva subsecretarului de stat în Ministerul de Externe, Martin Luther, implicat într-o intrigă din cadrul ministerului. Este vorba despre exemplarul nr. 18, descoperit de către aliaţi, pe care l-au folosit apoi ca dovadă în procesul contra demnitarilor nazişti din 1947.

Proiectul birocraţiei naziste prevedea distrugerea a cel puţin 11 milioane de evrei care locuiau în diversele ţări europene. Numărul estimat al victimelor apare pe această listă cinică de contabilizare a morţii: Deutsches Historisches Museum.

Extras din protocol

l):

„A. Altreich [Germania - n.n.] 131.800

Ostmark [Austria - n.n.] 43.700

Teritorii răsăritene 420.000

Guvernământul General 2.284.000

Bialîstok 400.000

Protectoratul Boemia şi Moravia 74.200

Estonia - curăţată de evrei

Letonia 3.500

Lituania 34.000

Belgia 43.000

Danemarca 5.600

Franţa / teritoriu ocupat 165.000

Teritorii neocupate 700.000

Grecia 69.600

Olanda 160.800

Norvegia 1.300

B. Bulgaria 48.000

Anglia 330.000

Finlanda 2.300

Irlanda 4.000

Italia inclusiv Sardinia 58.000

Albania 200

Croaţia 40.000

Portugalia 3.000

Rumânia inclusiv Basarabia 342.000

Suedia 8.000

Elveţia 18.000

Serbia 10.000

Slovacia 88.000

Spania 6.000

Turcia (partea europeană) 55.500

Ungaria 742.800

URSS 5.000.000

Ucraina 2.994.684

Belarus inclusiv Bialîstok 446.484

Total: peste 11.000.000.”