Corespondentul RFI la Berlin, William Totok:

Acţiunea se petrece în anul 1980 în fosta Republică Democrată Germană. Barbara (jucată de Nina Hoss) este medic şi intenţionează să se căsătorească cu un cetăţean vest-german. Astfel, conflictul cu autorităţile este programat. Drept pedeapsă, este transferată din capitală în provincie. Securitatea Stasi o urmăreşte şi o şicanează. Medicul şef este pus s-o spioneze şi îi mărturiseşte că e agent. Logodnicul din vest îi aranjează fuga, ea însă renunţă în ultima clipă, oferind unei deţinute evadate şansa să scape din „raiul” muncitorilor şi ţăranilor. Faptul că între Barbara şi medicul şef s-a înfiripat o relaţie de dragoste conferă totuşi deznodământului un happy-end umbrit de perspectivele pe care i le rezervă realitatea socialismului real existent din Germania răsăriteană.

Despre deţinuţi şi detenţie este vorba şi în filmul italian al fraţilor Taviani (Paolo şi Vittorio Taviani), Cezar trebuie să moară. Filmul ilustrează ideea că arta are un efect de catharsis, adică de purificare,  asupra oamenilor. Deţinuţii joacă piesa lui Shakespeare „Iulius Cezar”, înţelegând în final mai bine soarta lor proprie de criminali, mafioţi, proxeneţi sau ucigaşi.

Neconvingător, din toate punctele de vedere, a fost filmul spaniol al lui Antonio Chavarrías, Dictado, care se vrea a fi un soi de thriller psihanalitic. Jocul regizorului cu amintirile obsedante ale personajului principal, ilustrate prin secevenţe onirice şi explicaţii freudiene nedigerate, fac din acest film mimetic o copie proastă a producţiilor clasice à la Alfred Hitchcock.

Cam trasă de păr a fost şi producţia regizorului grec Spiros Stathoulopoulos, Meteora, anunţată ca un film care tematizează un tabu ortodox, şi anume dragostea între un călugăr şi o călugăriţă de la cel mai important centru monastic ortodox. Pe lângă imaginile superbe ale mănăstirii, scene de autoflagelare şi crâmpeie din liturghiile răsăritene, filmul nu e nici eretic, nici blasfemic şi nici curajos. Tema iubirii interzise este estompată de suma unor imagini care mai degrabă transformă acest film într-un pictorial hagiografic, lipsit de substanţă - mai ales dacă avem în vedere creaţiile marelui maestru al filmului grec, Theo Angelopoulos (de exemplu: „Pământul plânge”, 2004). Lui Angelopoulos, mort de curând într-un accident stupid, Berlinala îi dedică o seară omagială.

O surpriză a fost premiera mondială a filmului regizorului filipinez Brillante Mendoza, Ostateci (cu Isabelle Huppert în rolul principal). Această coproducţie franco – filipinezo – germano – engleză ilustrează cu un realism crud fanatismul islamist. Un grup de terorişti capturează mai multe persoane pentru a încasa o sumă mare de bani în schimbul eliberării ostatecilor târâţi prin jungla filipineză. Acţiunea se petrece în anul 2001, aproape în paralel cu atacul terorist de la New York.

Problema terorismului s-a aflat şi în centrul coproducţiei anglo-irlandeze Shadow Dancer (Siluete dansând), în regia lui James Marsh, care a rulat în programul principal, dar în afara competiţiei. Conflictul din Irlanda de Nord este prezentat din perspectiva unei femei (Andrea Rieborough) care doreşte să supravieţuiasă împreună cu fiul ei violenţelor în care trăieşte din copilărie. După un atentat eşuat la Londra, ea va fi arestată şi i se propune, în schimbul libertăţii, să devină informatoarea serviciului secret britanic. Acceptă propunerea. Mustrările de conştiinţă şi dilemele morale, născute din această decizie, o determină să se aventureze într-un rol dublu din care, în final, totuşi reuşeşte să scape.